de ce

pentru expozitia din 20 februarie de la mall trebuie sa spun in cateva cuvinte care e treaba cu fotografia. treaba mea adica. si daca nu stiu?

sunt un om introvertit, adica nu prea imi place sa-mi expun luptele intestine (asta am citit-o ieri intr-o carte si mi-a placut cum suna). ani de zile m-am concentrat spre interior, ca ochiul de melc in retragere (asta iar e o idee furata). mi-am impus sa ignor exteriorul; sunt sau am fost genul care nu vede pe unde merge, care nu remarca detalii ale spatiului prin care trece. poate ca trebuia sa imi iau un aparat de fotografiat ca sa vad pe unde merg. poate ca trebuia sa fac cateva portrete ca sa pot sa vad chipurile oamenilor pe langa care trec. acum vad chipuri de oameni pe care as vrea sa le fotografiez dar nu indraznesc sa-i opresc si sa le cer voie. dar imi doresc foarte mult sa-i fotografiez. pentru a-i fotografia ar trebui sa-i opresc din drum, sa intru cu ei in vorba, sa aflu una alta despre ei, eventual sa le spun cate ceva despre mine. ar trebui deci sa ies din cochilia mea. si mi-e teama!!!!!!
hm... am o fobie. cum s-o numi?

as mai vrea sa fac fotografie pentru ca m-am plictisit de fotografiile cu mesaje ridicole. un exemplu - o batrana sta la soare pe pragul casei. cineva o pozeaza si numeste opera "asteptare". adica batrana e singura, fara barbat, copii etc si asteapta. ce asteapta ea? autorul vrea sa ne spuna ca ea asteapta un musafir. adica vedeti voi, nu este doar asteptare, este speranta. ea spera sa se intoarca cineva la ea. nuuuu, nu asteapta moartea! desi... pe undeva... autorul ne trimite cu gandul si la asta. cum ar veni ne da de ales - pe cine vreti sa astepte, moartea sau barbatul/copiii plecati pe undeva? adica nu inteleg ce e aici? de cand viata si moartea sunt asa niste surprize pentru noi?

ne nastem si murim. nimic nou sub soare. de ce ne nastem? de ce murim? poate ca astfel de mesaje/intrebari as vrea sa gasesc in fotografie.

deocamdata nu am curaj...