sâmbătă, noiembrie 18, 2006

M zice despre mine ca nu sunt capabila sa vad oamenii asa cum sunt si ca ii colorez dupa chipul si asemanarea mea. De aici rezultand ca traiesc intr-o lume imaginara, cu personaje create de mine, dupa mine, o lume plina de mine. Dupa ce m-am gandit vreo doua zile la asta inclid sa cred ca, pe undeva, poate, are dreptate. Nu stiu daca asta e rau sau e bine. Nu stiu nici macar daca asta e diferit de ce fac ceilalti. (Adica poti sa faci abstractie de ceea ce esti tu cand il vezi pe altul?) Ca, cica, nu le dau voie oamenilor sa-mi arate cum sunt ei in realitate si ca prefer sa-i stiu asa cum ii cred eu ca sunt. De fapt, conteaza (pentru mine) cum sunt ei in realitatea aia? Eu vad cum sunt in realitatea pe care o impart cu mine. Sunt narcisista?

Un comentariu:

Anonim spunea...

Bai si eu inclin sa-ti dau dreptate, ca nu prea stim care e limita care ne desparte (daca o fi asa ceva) si in alta ordine de idei cum ar mai putea exista ceva daca oricum toti "stim exact" realitatea - daca ma-ntelegi ce spun.Poate esenta spiritului e aceeasi da n-are nici un haz daca traiesti sa stii dinainte toate poantele - daca ma-ntelegi ce spun.
Poate, mai stii, asta-i spilu' sa nu stii decat ce nu stii.

azi